www.zonagri.ro

Articole mai recente la www.zonagri.ro.

Naivitatea intelectualului

Articolul lui Andrei Pleşu „Sexagenar în România“ din Adevărul îmi creează o stare de triseţe. El îmi aduce aminte de câteva momente în care încercările unor intelectuali importanţi (Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau alţii) de a se implica în treburile cetăţii s-au lovit de zidul de ură, impostură, şi zeflemea în spatele căruia mulţi dintre noi ne adăpostim de atacurile inteligenţei. Dacă e ceva de care pot să îi acuz pe aceşti intelectuali e doar o oarecare doză de naivitate.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi cei care te înjură ştiu cine eşti sau au citit vreodată ce ai scris. Uneori, dincolo de orice argument, e o atât de mare diferenţă între calitatea unui discurs şi cea a comentariilor încât pur şi simplu acestea nu contează. Pentru mulţi simplul fapt că sunt alfabetizaţi e o realizare atât de mare încât ei cred că asta îi pune pe acelaşi nivel cu oricine scrie un articol sau carte. A contabiliza cantitatea de înjurături e din acest motiv o enormă pierdere de timp.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi intelectualii de duzină care te critică înţeleg ceea ce scrii. Atunci când criticile ating doar idei marginale sau nu fac decât să-ţi conteste autoritatea înseamnă că acele persoane nu au nici capacitatea, nici curajul de a aduce argumente serioase şi a susţine un dialog. De fapt nici nu vor. Ei îşi cunosc foarte bine limitele şi nu pretind un statut intelectual asemănător, ci doar râvnesc la funcţiile aducătoare de prestigiu şi banii care ar putea curge din ele. Aproape că putem să-i iertăm pentru asta.

Trebuie să fii naiv să crezi că îţi poţi ataşa numele de cel al unui politician fără a fi atins de toate murdăriile care se aruncă asupra sa. Politicianul e lavabil, intelectualul nu. El şi scrisul lui rămân pătaţi pentru foarte mult timp, indiferent de succesul discursului. Nu cred că intelectualul de calibru are vreo responsabilitate politică, de aceea intervenţiile sale, dacă există, ar trebui mai curând să dea strălucire unei doctrine decât să construiască piedestaluri pentru persoane. Nu cred că avem politicieni care să merite fi băgaţi în seamă atât de mult.

Trebuie să fii naiv să crezi că poţi ocupa o funcţie publică în domeniul culturii fără să trebuiască să dai seama de cantitatea de cultură pe care o produci sau o girezi. Uneori criteriile de evaluare sunt atât de idioate încât în lumina lor e uşor să pari un infractor, mai ales când mulţi din jurul tău chiar sunt. Cred sincer că instituţiile de cultură sunt pentru intelectualii din eşalonul doi, cei care pot în principiu să recunoască valoarea dar nu sunt în stare să o creeze. Uneori ei pot fi foarte buni adminiatratori de idei.

De ce mă interesează pe mine? Pentru că am convingerea că ceea ce spun sau scriu aceşti oameni e în esenţă bun. Şi probabil sunt la rândul meu naiv să cred că în oceanul de mediocritate care ne înconjoară ei chiar contează.

Despre cuvinte

Nu am încredere în cuvinte. Mai întâi pentru că adevărata cunoaştere pare a fi dincolo de ele. Ideile se nasc, locuiesc o vreme în mine şi apoi mor fără să aibă nevoie de cuvinte. Uneori ele lasă în urmă cunoaştere, pe care eu, din obişnuinţă, încerc să o îmbrac în fraze peticite.

Nu am încredere în cuvinte şi pentru că văd cum gânduri, altminteri coerente, în scris nu mai par atât de clare. E ceva în ele ce nu suportă atingerea cuvântului. De aici şi recursul la metaforă, palidă încercare de a împrumuta sensuri deja ştiute unor rânduri care nu pot să spună destul.

Am crezut odată că logica are nevoie de cuvinte. Dar sunt uimit de fiecare dată când un şir de gânduri îmi zboară prin minte într-o clipă, iar concluzia din urma lor explodează, simplă şi clară, liberă de orice formă. Cuvintele au nevoie de timp.

Pentru cine sunt cuvintele? Pentru mine sau pentru ceilalţi? Nu ştiu sigur. Deocamdată am nevoie de ele. Trebuie să învăţ să le caut, să le înţeleg, să le aşez în ordinea care, mai târziu, să-mi amintească de mine însumi.

Sunt multe feluri de cuvinte, abia încep să le descopăr. Cuvântul care fixează – recipientul găurit cu care încerc să reţin curgerea unui gând sperând să rămână în el destul pentru a modela o idee. Cuvântul care memorează – seiful în care ascund ideea de îndată ce i-am dat formă, sperând să o feresc de trecerea timpului. Cuvântul care leagă – punte aruncată spre alţii, distrugător de tăceri. Cuvântul care ascunde – masca colorată a minciunii, nimicul impenetrabil de care mă înconjor, crezând că adevărul nu mă va găsi. Cuvântul care răneşte – arma cu care încerc să lovesc pe celălalt când nu-l pot îngropa în cuvinte, doza de otravă pe care o iau fără să-mi dau seama.

Mai e şi cuvântul care creează. Miracol şi taină. Atingere a puterii de dincolo de noi care transformă gândul în realitate şi schimbă lumea. E cuvântul rugăciunii – singurul în care am încredere.

De ce ne place sfârşitul lumii

E interesant cum domnul Higgs a devenit peste noapte o celebritate. E chiar comic să auzi peste tot în jur discuţii despre bosoni, particule, materie, găuri negre. Un experiment ştinţific a devenit pretextul ideal pentru a relua vechile discuţii interminabile despre sfârşitul lumii, intrând în galeria evenimentelor apocaliptice – catastrofa nucleară, meteoritul ucigaş, încălzirea globală, inversarea polilor magnetici – care pot duce la iminenta dispariţie a vieţii pe Terra. E clar că ne place subiectul, dar de ce?

Se pare că avem o problemă cu viitorul. Ne-am cam pierdut capacitatea de a-l imagina. Poate pentru că valul tehnologic ne poartă atât de repede încât nu avem timp nici să evaluăm propunerile prezentului. Sau poate pentru că ne e frică de viitor. Cu cât trăim mai bine cu atât ne temem mai mult că mâine va fi mai rău. Ca şi cum am şti undeva în adâncul nostru că nu merităm ceva mai bun, sau că nu dăm destul pentru ceea ce primim.

Sau poate că pur şi simplu am devenit realişti în privinţa viitorului. Şi am renunţat să mai construim utopii frumoase despre cucerirea spaţiului sau despre realizarea unei societăţi mai bune. Ne-am plictisit de praful de pe Lună sau Marte, nici nu merită să ne ducem până acolo. Ne-am resemnat cu sistemul democratic, cu aparenţa de libertate şi prosperitate pe care o aduce. Ne mulţumim cu mici ţeluri personale pe care nici nu le prea luăm în serios şi ne consumăm în căutarea confortului maxim şi a distracţiei care să suspende timpul.

Nu mai există nici un ideal măreţ de urmărit. E o penurie de utopii. Singura şi marea utopie contemporană pare a fi chiar sfârşitul lumii, cataclismul final pe care îl luăm în zeflemea în public, dar pe care mulţi dintre noi în secret aproape că ni-l dorim. Şi nu pentru că ne-am fi săturat de viaţă, ci pentru că, în mod paradoxal, mulţi dintre noi ni-l imaginăm de fapt ca pe un nou început. Când prezentul e atât de complicat şi aglomerat, ce poate fi mai bun decât un reset general dat acestei civilizaţii care nu ne mai oferă suficiente motive pentru a continua. Ce poate fi mai bun decât o lume nouă, sigur mai bună, cu reguli noi, cu mai puţini oameni şi mai multe şanse de a fi în sfârşit liberi.

Mă uit la indivizii care apar la televizor pentru a interpreta cu superioritate semnele doar de ei înţelese ale unei apocalipse de fiecare dată sigure. Cum ar putea să fie atât de detaşaţi dacă nu ar crede că vor supravieţui? Ca să nu mai zic de oamenii care, luînd în serios apropierea evenimentului, au început să-şi facă provizii(!). Se pare că toţi speră în sinea lor în lumea de după sfârşitul lumii.

Dar dacă totuşi murim? În loc să ne gândim ce vom face după catastrofă, n-ar trebui mai bine să ne întrebăm dacă suntem pregătiţi să încheiem conturile? Gândul permanent la moarte e de fapt un lucru bun. El ne poate determina să facem ordine în propria viaţă, să păstrăm doar ceea ce contează, să ne concentrăm asupra lucrurilor importante, să ne pregătim sufletul în speranţa că măcar el va trece dincolo de sfârşitul lumii. Care vine în mod sigur pentru fiecare din noi.

Despre dialog

Trăim fiecare într-o lume personală, consistentă şi complicată. O lume plină de obiecte pe care nu ne mai obosim să le privim pentru că am învăţat la ce folosesc, dar şi de gânduri pe care le tot aruncăm în timp, iar el ni le aruncă înapoi până când vom învăţa ce să facem cu ele.

De la un timp lumea mea mi se pare din ce în ce mai vagă, cu cât o privesc mai de aproape. Pare că e o lume plină de stafii – oamenii care trec pe lângă mine pe stradă, oamenii cu care vorbesc, pe care îi ascult sau citesc. Fiecare cu lumea lui, fiecare în timpul lui, fiecare cu adevărul lui.

M-am întrebat: cât de adevărată e lumea mea? Şi cred că am găsit două metode ca să aflu: scrisul şi dialogul.

Nu prea ştiu ce e scrisul. Am scris prea puţin ca să înţeleg. Simt doar că el face ordine, luminează colţurile întunecate, face lucrurile să pară mai prezente.

Nu prea ştiu nici ce e dialogul. Simt doar că el populează lumea mea cu personaje reale. Dorinţa de dialog e o întrebare adresată fiecărui om cu care mă întâlnesc: tu eşti doar în trecere sau mai stai? Şi ce bucurie când cineva se opreşte sperând ca şi mine că două lumi se pot intersecta într-un timp comun, într-un adevăr comun!

Am înţeles câte ceva despre dialog şi anume când el nu este posibil.

Nu există dialog atunci când pornim din start să revărsăm asupra celuilalt un torent de idei, încurajaţi de fiecare cuvânt sau gest aprobator. Când, alimentîndu-ne permanent din propriile erori, punem aceleaşi cuvinte sub altă formă şi le aruncăm din nou, în speranţa că ne vom convinge pe noi înşine de adevărul lor. Când, absorbiţi de amestecul în oala propriilor gânduri, nu mai avem timp să vedem că interlocutorul nostru face exact acelaşi lucru, că două râuri de cuvinte şi-au săpat fiecare propria albie, fără a se întâlni vreodată. Într-un dialog este esenţial să ştim să ascultăm, iar fiecare dialog are tăcerile lui.

Nu există dialog atunci când ne cantonăm într-un ton critic permanent care distruge din start orice idee ce ar putea pune în pericol soliditatea certitudinilor prezentului. Sau când, ocolind abili ideile dificile, ne aliem cu partenerul de dialog în criticarea opiniilor altora, fără să ne dăm seama ce uşor e să aluneci în groapa suficienţei, unde orizonturile dispar iar dialogul devine doar o bârfă cu stil.

Nu există dialog atunci când, de la înălţimea ignoranţei noastre, încercăm să impunem celuilalt adevărul propriu, fără să privim măcar desenul de idei pe care s-a străduit să-l realizeze pentru noi. Uităm că de cele mai multe ori diferenţa de opinie e doar o problemă de perspectivă, iar dialogul ne ajută, dacă suntem sinceri şi deschişi, să înţelegem problemele, nicidecum să găsim soluţii.

Tot nu prea ştiu ce e dialogul, dar ştiu că important e ceea ce rămâne după ce cuvintele au fost spuse. În faţa întrebărilor fundamentale suntem de fiecare dată singuri.

Care mi-e ideea?

Am început să citesc cartea “Sensuri metafizice ale crucii” (Humanitas, 2007)”, un dialog între Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi Anca Manolescu despre cartea lui René Guénon “Simbolismul crucii” (1931). Nu despre subiectul cărţii vreau să vorbesc. Ca de obicei, în faţa unei cărţi noi mă întreb: de ce să o citesc? Care e ideea cu care pornesc în lectura acestui text?

Îmi aduc aminte de o conferinţă a domnului Liiceanu – cred că era ocazionată de lansarea cărţii “Uşa interzisă” – în care dânsul, amintind de relaţia cu Constantin Noica, povestea că maestrul avea obiceiul să-l întrebe de fiecare dată, la începutul unui nou proiect: “Care ţi-e ideea?”. Mi s-a părut o întrebare foarte bună, o întrebare pe care cred că ar trebui să şi-o pună nu doar filosofii, ci fiecare cititor, atunci când deschide o carte.

Sigur că ea nu e obligatorie. Putem să luăm la rând rafturi întregi de bibliotecă. Să citim anumite cărţi pentru că sunt bune, importante, recomandate, sau poate autorul e la modă. Să acumulăm imens şi organizat, în măsura timpului disponibil. Nu-mi place. E mult mai plăcut să străbat în lung şi lat deşertul cărţilor căutând în fiecare oază de idei chipul aceleia pe care o am în minte.

De data asta însă răspunsul la întrebare nu e atât de simplu. Totuşi, ce mă atrage la această carte? Subiectul? Autorii?

Am citit şi eu Guénon cândva şi am fost fascinat descoperind pentru prima dată o viziune amplă asupra universului şi omului. Dar mi-am dat seama că acea cunoaştere pentru mine era perfect inutilă în acel moment. Am înţeles atunci şi cred şi acum că nu pot cunoaşte ceva important despre univers şi despre om fără să-mi înţeleg mai întâi propria persoană. Iar autorul nu-mi prea răspundea la câteva întrebări importante, aşa că am l-am lăsat pentru altă dată.

Aşadar mai mult numele autorilor decât textul m-au adus în faţa acestei cărţi. Sigur, tentaţia de a privi pe gaura cheii, de a vedea cum se desfăşoară un dialog între personalităţi remarcabile ale culturii, e destul de mare. Dar, dincolo de asta, mă întreb: ce conferă autoritate şi credibilitate unui intelectual sau grup de intelectuali? Ce ne face să fim interesaţi uneori de punctul de vedere al unei persoane indiferent de subiectul în discuţie?

Dacă mă gândesc bine, patru criterii îmi par destul de clare: apartenenţa la o şcoală de gândire, filosofia ca preocupare centrală, actualitatea ideilor şi abordarea temei religioase.

Şcoala de gândire înseamnă autoritatea relaţiei maestru-ucenic întărită cu fiecare generaţie. Înseamnă o grădină de idei lăsată moştenire, în care orice nou grădinar învaţă secretul încolţirii şi ofilirii fiecăreia dintre flori.

Filosofia înseamnă curajul de a-ţi pune întrebările fundamentale ale existenţei, înseamnă rigoarea discursului dobândit în ani de goană după indefinibil, dar şi încercarea de a-ţi ordona viaţa după principiile subtile ale lumii.

Actualitatea ideilor indică ancorarea în prezent, capacitatea de a trata teme importante pentru cei din jur, înseamnă înţelegere şi implicare. E refuzul de a coborâ permanent în cavoul istoriei sau de a te închide în turnul utopiilor.

Abordarea temei religioase conduce la hotărîrea asumată şi permanent argumentată de a merge fie pe calea credinţei, fie pe cea a ateismului. Mărturisirea credinţei ne poate face să-l întîmpinăm pe acel om ca pe un vechi prieten, care vine cu bagajul greu al dogmei, dar şi cu seninătatea şi bucuria cunoaşterii de dincolo de cuvinte. Absenţa credinţei o putem resimţii ca pe un gol sau dimpotrivă ca pe o eliberare, oricum ea ne va face mai atenţi la argumentele fondate pe forţa civilizaţiei şi inteligenţa exploratoare. Oricare ar fi alegerea, ea trebui să fie publică. Lenevirea prelungită în fotoliul indeciziei reduce calitatea discursului la o simplă expertiză tehnică.

Cred că o persoană care îndeplineşte aceste criterii trebuie luată în seamă. Ea face în mod sigur parte din elita noastră culturală. Elita este necesară, iar membri ei trebuie să-şi urmeze programul personal sau de grup, fără a căuta neaparat să fie populari sau accesibili. Abordare unor teme universale, indiferent de gradul de opacitate al discursului, poate să ofere cititorului lipsit de îndrumare coerentă acele idei pe care să le urmărească în căutarea cărţilor potrivite etapei sale de cunoaştere. Sau acele răspunsuri particulare pe care să le dezbată în forul său interior şi să le asimileze dacă îi sunt utile. Elita este un reper la care ne putem oricând raporta în căutările noastre.

Aşadar nu aştept ca dialogul celor patru să mi-l reveleze pe Guénon şi nici să-mi răspundă la marile întrebări ale existenţei. Sunt pur şi simplu curios să văd şi să înţeleg câteva puncte de vedere coerente asupra unei teme extrem de complexe şi să adaug câte ceva la portretul pe care mi l-am făcut despre aceşti oameni pe care îi apreciez foarte mult. Asta mi-e ideea.

Există un timp

Există un timp pentru citit. Pentru mine el a început atunci când uriaşii din jurul meu, tata şi mama, ocupaţi să păzească uşa care dădea spre lumea reală, au uitat deschis geamul către tărîmul poveştilor. Iar fiecare poveste deschidea o lume nouă, colorată şi vie, în care mă aruncam cu nerăbdare şi mă întorceam plin de emoţii doar pentru a pleca din nou, marinar singuratic navigând pe oceanul imaginaţiei. Şi încet încet am început să cred că lumea din jur e prea mică, că trebuie să mai fie ceva dincolo de ea, iar setea de cunoaştere nu a mai putut fi potolită.

Există un timp pentru gândit. Nu ştiu când a venit. La un moment dat mi-am dat seama că nu mai am răbdare să citesc o carte întreagă. Luam altă carte, apoi alta şi alta, dar nimic nu mai părea interesant. Căutam răspunsuri la întrebări pe care nici nu ştiam să le rostesc, experienţele altora nu mai erau de ajuns. M-am trezit într-un târziu din visul cărţilor în lumea pe care de fapt o căutam, în lumea reală. Am privit în jur, la pietre, la frunze, la fluturi şi toate au căpătat greutate, au devenit prezenţe vii pe scena unde fusesem unicul actor până atunci. Existam în lume, lumea exista în mine şi dintr-odată erau atâtea lucruri importante la care trebuia să mă gândesc.

Există un timp pentru scris. Ştiam că va veni, aşteptam doar să se împlinească sorocul şi să apară semnele. Când ideile se zbat să capete formă, când gândurile nu mai au loc în minte, când vîrtejuri de cuvinte se iscă din senin. M-am hotărât aşadar să scot cuvintele afară, să le pun unele peste altele ca nişte cărămizi şi să le lipesc cu puţin suflet, încercând să construiesc o scară. Nu sunt sigur de ce. Îmi imaginez că, atunci când va fi gata, voi arunca restul, voi arunca trecutul şi viitorul şi din vârful acelei scări voi sării în abis, sperând că lumea se va întoarce cu capul în jos, iar eu mă voi trezi păşind pe cer. Că voi merge printre stele, voi ridica câte una de jos să-i admir strălucirea, apoi o voi aşeza cu grijă la loc înţelegându-i rostul. Şi voi merge mai departe, tot mai departe, spre răsăritul spiritului meu.

Uneori îmi voi aduce aminte că există şi un timp pentru vorbit. Atunci mă voi opri puţin din mers încercând să spun pe unde am fost, ce am văzut, ce am simţit. Şi chiar dacă nimeni nu va înţelege, eu voi continua să povestesc. Poate, cândva, un copil va auzi poveştile şi va începe să creadă că lumea din jur e prea mică, că mai e ceva dincolo de ea.

Despre judecători şi avocaţi

Cunosc un avocat care nu prea vrea să-şi practice meseria pentru că nu-i place sistemul în care a intrat. Acum câteva zile am întâlnit un judecător care avea aceeaşi problemă. S-a cam săturat de sistemul juridic românesc şi ar pleca dacă ar avea alte variante. Şi mă întreb de ce ar vrea un judecator sau avocat să părăsească, chiar şi la nivel de intenţie, un sistem în care se intră atât de greu? Un sistem care oferă un statut social, prestigiu, în care lucrezi cu oameni şi cu principii, unde se poate câştiga bine.

Avocatul spune că lumea în care se învârte e o junglă în care trebuie să faci orice, inclusiv să minţi, pentru a atrage clienţi şi a avea succes. Da, dar ce altceva înseamnă o meserie liberală decât competiţie directă, concurenţă, cerere şi ofertă. Iar pentru un avocat minciuna, spusă sau susţinută, cam face parte din fişa postului, trebuie să fi naiv să nu şti asta de la început.

Judecătorul, pe de altă parte, susţine că satisfacţiile profesionale sunt limitate, e multă muncă de rutină, un număr foarte mare de dosare de soluţionat, birocraţie. Are dreptate, însă poate nu ştie că astfel de probleme apar în mod frecvent în majoritatea profesiilor. Doar un idealist ar avea probleme serioase din cauza lor.

Adevărata problemă pare să fie senzaţia de murdărire pe care o încerci în interiorul unui sistem în care se deversează toate gunoaiele relaţiilor umane: resturi de ură, minciuni puturoase, bucăţi de răutate, lăcomie putredă. Un sistem care, peste toate acestea, poartă eticheta corupţiei generalizate.

Nu cred că toţi oamenii din justiţie sunt corupţi. Ba chiar sunt sigur că majoritatea sunt oneşti, măcar atunci când intră în sistem. Mai târziu sigur că încep să aibă anumite dileme. Spre exemplu avocatul trebuie să decidă dacă acceptă un caz, cu onorariul aferent, chiar dacă ştie din start că e pierdut sau informează potenţialul client şi se mulţumeşte cu plata unei consultaţii. Judecătorul are şi el cel puţin o dilemă: într-un sistem bazat pe legi proaste sau contradictorii, e mai bine să dai soluţii bazate pe litera legii sau să încerci să faci dreptate conform conştiinţei tale chiar dacă probele sunt discutabile. Dileme morale, mai mici sau mai mari. Până la urmă te poţi descurca cu ele.
Mai greu e să lupţi cu factorul uman în interiorul unui sistem care, deşi construit pe principii clare, este mai mult decât oricare altul supus influenţelor acestuia. Justiţia lucrează cu oameni. Justiţia e o putere, iar puterea corupe. Sub masca corupţiei se ascunde incompetenţa, iar împreună duc inevitabil la apariţia hazardului şi nesiguranţei. Este terenul perfect pentru apariţia soluţiilor particulare, unice şi salvatoare – exact ceea urmăresc profitorii sistemului, fie ei avocaţi, judecători sau alţii, din interior sau exterior. Pentru că posibilitatea (uneori cu rang de certitudine) a “rezolvărilor” de natură specială vine perfect în întâmpinarea duplicităţii justiţiabilului român care mult prea des doreşte pentru el o soluţie favorabilă în pofida adevărului şi dreptăţii deşi în oricare alt caz ar critica nedreptatea sistemului.

De câte ori un client “amărât”, după ce a aflat de la avocaţi oneşti că nu are şanse să câştige pentru că nu are dreptate, s-a dus şi a dat foarte mulţi bani avocatului care i-a promis “rezolvarea” cazului? De câte ori un judecător s-a aflat faţă în faţă cu două părţi total neinteresate de adevăr, ci doar de un avantaj material mai mare, de răzbunare sau impunerea unor condiţii prin forţa justiţiei?

Şi atunci dilemele morale încep să dispară odată cu idealurile de dreptate, lăsând loc unui gust amar şi unei dorinţe, aproape niciodată îndeplinite, de a ieşi din sistem. Sau devii pragmatic şi nu-ţi mai pasă, iar de îndată ce conştiinţa nu mai e o problemă, tentaţia îmbogăţirii te aşteaptă răbdătoare la uşa biroului.

Un sistem juridic este reflexia societăţii în oglinda principiilor de drept. Inteligenţa cu care elaborăm legile ne arată cât am înţeles din acele principii, iar aplicare legilor în practică ne dezvăluie pur şi simplu caracterul. Iar în societatea românească, după cum se vede, e o acută lipsă şi de inteligenţă, şi de caracter.

Reforma morală a justiţiei e o tâmpenie cu iz electoral, exact ca şi reforma morală a clasei politice. Nu există decât reforme administrative. Morala unui sistem sau a unei clase este morala societăţii în care au luat naştere. Iar o reformă morală a societăţii româneşti în ansamblu ar fi doar varianta laică a “mântuirii neamului”. Un nonsens.

Cred sincer că judecătorul ar putea da soluţii corecte, că avocatul ne-ar putea ajuta să ne punem solicitările în acord cu legea, totul e să începem şi noi, milioanele de justiţiabili, să cerem nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce e drept şi cinstit. E cam greu, nu?

Despre jurnalişti şi nonjurnalişti

M-am uitat într-o zi amuzat la o emisiune în care nişte oameni încercau să-l convingă pe Mircea Badea că e jurnalist, iar el nu voia să accepte. Şi chiar păreau să aibă o problemă cu asta. Mi-am pus atunci întrebarea dacă orice persoană care emite mesaje publice dobândeşte automat statutul de jurnalist. Care sunt condiţiile? Trebuie să se producă în mod regulat? Să fie angajat sau colaborator la un ziar sau post tv? Realizatorii de filme documentare sunt jurnalişti? Sunt poantele din Caţavencu produse jurnalistice? E Mircea Badea jurnalist?

E clar că nu putem să fim jurnalişti cu toţii, chiar dacă multora le place cum sună. Şi atunci cum recunoaştem jurnalistul în marea asta de voci care ne asaltează zi de zi din toate direcţiile? Cum il deosebim de nonjurnalist.

După accesul la mijloace de difuzare?
Putem spune că doar jurnalistul are acces la ziare, posturi de radio sau tv? Nicidecum. În fapt destul de multe persoane de altă profesie realizează emisiuni tv, radio sau scriu articole regulat despre tot felul de subiecte fără a fi etichetaţi drept jurnalişti, în virtutea calităţii de expert sau al statutului de persoană publică cu o anumită autoritate şi credibilitate.

Mai mult decât atât, Internetul a schimbat radical pecepţia despre jurnalism. Atât de radical încat unii jurnalişti de modă veche încă nu-şi dau seama ce se întâmplă. În haosul informaţional creat, oricare din noi poate publica articole, disponibile instantaneu pentru toţi locuitorii planetei cu acces la reţea. Iar duplicatele electronice ale produselor media clasice, din ce în ce mai prezente online, concurează cu blog-uri celebre, filmuleţe de dormitor indiscrete sau jurnale intime dezinhibate.

După conţinutul şi calitatea mesajului?
Jurnalistul are în principiu experienţă şi talent, claritate şi coerenţă, Are în spate o infrastructură care facilitează accesul la informaţie. Deci pare cel mai în măsură să producă informaţii de calitate. Şi totuşi observăm că vârtejul prezentării evenimentelor zilnice, ce tinde spre un “real time” cu accente de “reality show”, face viaţa grea acestui jurnalist. El se simte obligat să fie permanent la curent, să informeze poporul, să fie implicat şi responsabil, să critice şi să dea soluţii, să păzească democraţia. În orice condiţii el trebuie să producă mesaje pentru că are responsabilitatea cosmică de a acoperii un spaţiu (în ziar) sau un timp (la tv). Şi atunci apar nonştiri în exclusivitate, titluri pompoase la articole despre nimic, reporteri peltici în transmisiuni directe de aiurea, dezvăluiri de ultimă oră despre evenimente de mult uitate.

Oricum presa nu înseamnă doar ştiri şi interviuri. Iar comentarii sau analize poate produce orice persoană, orice nonjurnalist, dacă este competent într-un anumit domeniu. Şi, dacă stăm să ne gândim, aceste mesaje sunt de cele mai multe ori mai consistente şi mai avizate. Pentru că politica editorială a organizaţiei limitează numărul de subiecte, pentru că jurnalistul trebuie să fie imparţial şi echidistant, să dea cuvântul tuturor părţilor, să verifice din mai multe surse. În timp ce jurnalistul se străduieşte să respecte deontologia, nonjurnalistul îşi poate exprima clar şi simplu opiniile, certitudinile, frustrările. Spune ce are de spus dacă este întrebat, postează un articol pe blogg-ul personal dacă are chef, îşi permite sinceritatea opiniilor şi luxul de a fi exuberant sau trist. Iar uneori, chiar în lipsa talentului de scriitor sau orator, pare mai real şi mai viu. E un om, nu o instituţie.

Dupa audienţă?
Ce determină audienţa unui talk-show? Subiectul ales şi calitatea invitaţilor, mai puţin profesionalismul jurnalistului redus la statutul de moderator. Jurnalistul este gazda politicoasă care nu-şi permite să afirme, doar creează condiţiile, pregăteşte scena, insinuează prin intrebări abile, sperând la o prestaţie adecvată din partea invitatului: o replică dură la adresa inamicilor, o informaţie în premieră, o dezvăluire, o dezminţire, ceva. Pentru asta l-a chemat in emisiune. Invitatul este un fel de nonjurnalist în acţiune, creeator de mesaje, iar politicienii adoră să facă nonjurnalism în direct.

Statutul de invitat este atât de râvnit încât însuşi jurnalistul caută să apară în emisiunile colegilor de breaslă pentru a putea, în sfârşit, dezbrăcat temporar de haina imparţialităţii, eventual cu tichia de analist politic, să dea soluţiile corecte la problemele societăţii. Sau măcar să enumere alternativele. Iar unii reuşesc în acest fel să faca audienţă mai mare decat a propriilor emisiuni. În tot acest timp torente de texte inspirate, idei geniale şi opinii virulente circulă neîngrădit pe Internet, ajungând la milioane şi milioane de oameni pentru simplul fapt că sunt interesante.

Cred că statutul de jurnalist trebuie sa fie unul asumat personal şi nu dobândit automat prin simpla acţiune de a publica. Iar asumarea lui implică anumite dezavantaje: respectarea unui cod de deontologie, acceptarea unei politici editoriale, rezistenţă la stres şi presiuni. Dar şi avantaje: accesul la informaţii şi evenimente, posibilitatea de a discuta direct cu persoane de la vârful politicii sau administraţiei, de a influenţa mersul societăţii.

Dar oare nu sunt aceste avantaje exact obiectivele urmărite de organizaţiile media? Nu în asta constă puterea lor? Practic un jurnalist poate foarte greu să beneficieze de statutul său dacă nu lucrează pentru un trust media, daca nu are în spate forţa şi audienţa acestuia. Organizaţia media este de fapt adevăratul jurnalist, omniprezent şi atotştiutor. Organizaţiile au acces la informaţii sau la persoane, ele stabilesc agenda publică şi tonul mesajului. Dacă eşti ziarist la Evenimentul Zilei ai access direct în anumite zone ale politicii indiferent cum te numeşti, pentru ca tu eşti doar un reprezentant, un delegat. În schimb dacă eşti de la Curierul de Ţăndarei e puţin probabil să ţi se acorde o declaraţie în exclusivitate. Să fim serioşi! Cele mai multe dezvăluiri de ultimă oră nu se obţin prin demersuri jurnalistice, se primesc pur şi simplu în plic. Jurnalistul e poştaşul care duce scrisoarea la destinaţie. Şi dacă trebuie, adaugă din credibilitatea sa pentru a da mesajului puţin parfum deontologic.

Credibilitatea jurnaliştilor dintr-o organizaţie determină capacitatea acesteia de a influenţa opinia publică şi deci statutul de putere în stat. Iar codul deontologic al jurnalistului este setul de reguli de bună purtare care fac din reprezentanţii organizaţiei parteneri acceptabili pentru celelalte 3 puteri în stat. Iar regulile pot fi desigur incălcate, doar că acest lucru e decis de organizaţie şi nu de individ.

Aşadar e Mircea Badea jurnalist? Nu, aşa cum nu sunt nici eu şi nici milioane de alţi blogger-i care-şi fac publice gândurile şi ideile. Jurnalistul e creator, organizator şi distribuitor de informaţie la scară industrială. Să-l lăsăm cu problemele lui globale. Mie îmi place anonimitatea publică a blogger-ului. Şi îmi place că pot să mă opresc acum pentru că nu mai am chef să scriu. Poate mâine nu o sa mai fiu de acord cu ce am scris. Nu contează, a fost un exerciţiu bun. Iar cine citeşte ar face bine să gândească puţin, nu să ia de bun totul. Eu sunt doar un nonjurnalist şi nu respect deontologia.