Despre jurnalişti şi nonjurnalişti

M-am uitat într-o zi amuzat la o emisiune în care nişte oameni încercau să-l convingă pe Mircea Badea că e jurnalist, iar el nu voia să accepte. Şi chiar păreau să aibă o problemă cu asta. Mi-am pus atunci întrebarea dacă orice persoană care emite mesaje publice dobândeşte automat statutul de jurnalist. Care sunt condiţiile? Trebuie să se producă în mod regulat? Să fie angajat sau colaborator la un ziar sau post tv? Realizatorii de filme documentare sunt jurnalişti? Sunt poantele din Caţavencu produse jurnalistice? E Mircea Badea jurnalist?

E clar că nu putem să fim jurnalişti cu toţii, chiar dacă multora le place cum sună. Şi atunci cum recunoaştem jurnalistul în marea asta de voci care ne asaltează zi de zi din toate direcţiile? Cum il deosebim de nonjurnalist.

După accesul la mijloace de difuzare?
Putem spune că doar jurnalistul are acces la ziare, posturi de radio sau tv? Nicidecum. În fapt destul de multe persoane de altă profesie realizează emisiuni tv, radio sau scriu articole regulat despre tot felul de subiecte fără a fi etichetaţi drept jurnalişti, în virtutea calităţii de expert sau al statutului de persoană publică cu o anumită autoritate şi credibilitate.

Mai mult decât atât, Internetul a schimbat radical pecepţia despre jurnalism. Atât de radical încat unii jurnalişti de modă veche încă nu-şi dau seama ce se întâmplă. În haosul informaţional creat, oricare din noi poate publica articole, disponibile instantaneu pentru toţi locuitorii planetei cu acces la reţea. Iar duplicatele electronice ale produselor media clasice, din ce în ce mai prezente online, concurează cu blog-uri celebre, filmuleţe de dormitor indiscrete sau jurnale intime dezinhibate.

După conţinutul şi calitatea mesajului?
Jurnalistul are în principiu experienţă şi talent, claritate şi coerenţă, Are în spate o infrastructură care facilitează accesul la informaţie. Deci pare cel mai în măsură să producă informaţii de calitate. Şi totuşi observăm că vârtejul prezentării evenimentelor zilnice, ce tinde spre un “real time” cu accente de “reality show”, face viaţa grea acestui jurnalist. El se simte obligat să fie permanent la curent, să informeze poporul, să fie implicat şi responsabil, să critice şi să dea soluţii, să păzească democraţia. În orice condiţii el trebuie să producă mesaje pentru că are responsabilitatea cosmică de a acoperii un spaţiu (în ziar) sau un timp (la tv). Şi atunci apar nonştiri în exclusivitate, titluri pompoase la articole despre nimic, reporteri peltici în transmisiuni directe de aiurea, dezvăluiri de ultimă oră despre evenimente de mult uitate.

Oricum presa nu înseamnă doar ştiri şi interviuri. Iar comentarii sau analize poate produce orice persoană, orice nonjurnalist, dacă este competent într-un anumit domeniu. Şi, dacă stăm să ne gândim, aceste mesaje sunt de cele mai multe ori mai consistente şi mai avizate. Pentru că politica editorială a organizaţiei limitează numărul de subiecte, pentru că jurnalistul trebuie să fie imparţial şi echidistant, să dea cuvântul tuturor părţilor, să verifice din mai multe surse. În timp ce jurnalistul se străduieşte să respecte deontologia, nonjurnalistul îşi poate exprima clar şi simplu opiniile, certitudinile, frustrările. Spune ce are de spus dacă este întrebat, postează un articol pe blogg-ul personal dacă are chef, îşi permite sinceritatea opiniilor şi luxul de a fi exuberant sau trist. Iar uneori, chiar în lipsa talentului de scriitor sau orator, pare mai real şi mai viu. E un om, nu o instituţie.

Dupa audienţă?
Ce determină audienţa unui talk-show? Subiectul ales şi calitatea invitaţilor, mai puţin profesionalismul jurnalistului redus la statutul de moderator. Jurnalistul este gazda politicoasă care nu-şi permite să afirme, doar creează condiţiile, pregăteşte scena, insinuează prin intrebări abile, sperând la o prestaţie adecvată din partea invitatului: o replică dură la adresa inamicilor, o informaţie în premieră, o dezvăluire, o dezminţire, ceva. Pentru asta l-a chemat in emisiune. Invitatul este un fel de nonjurnalist în acţiune, creeator de mesaje, iar politicienii adoră să facă nonjurnalism în direct.

Statutul de invitat este atât de râvnit încât însuşi jurnalistul caută să apară în emisiunile colegilor de breaslă pentru a putea, în sfârşit, dezbrăcat temporar de haina imparţialităţii, eventual cu tichia de analist politic, să dea soluţiile corecte la problemele societăţii. Sau măcar să enumere alternativele. Iar unii reuşesc în acest fel să faca audienţă mai mare decat a propriilor emisiuni. În tot acest timp torente de texte inspirate, idei geniale şi opinii virulente circulă neîngrădit pe Internet, ajungând la milioane şi milioane de oameni pentru simplul fapt că sunt interesante.

Cred că statutul de jurnalist trebuie sa fie unul asumat personal şi nu dobândit automat prin simpla acţiune de a publica. Iar asumarea lui implică anumite dezavantaje: respectarea unui cod de deontologie, acceptarea unei politici editoriale, rezistenţă la stres şi presiuni. Dar şi avantaje: accesul la informaţii şi evenimente, posibilitatea de a discuta direct cu persoane de la vârful politicii sau administraţiei, de a influenţa mersul societăţii.

Dar oare nu sunt aceste avantaje exact obiectivele urmărite de organizaţiile media? Nu în asta constă puterea lor? Practic un jurnalist poate foarte greu să beneficieze de statutul său dacă nu lucrează pentru un trust media, daca nu are în spate forţa şi audienţa acestuia. Organizaţia media este de fapt adevăratul jurnalist, omniprezent şi atotştiutor. Organizaţiile au acces la informaţii sau la persoane, ele stabilesc agenda publică şi tonul mesajului. Dacă eşti ziarist la Evenimentul Zilei ai access direct în anumite zone ale politicii indiferent cum te numeşti, pentru ca tu eşti doar un reprezentant, un delegat. În schimb dacă eşti de la Curierul de Ţăndarei e puţin probabil să ţi se acorde o declaraţie în exclusivitate. Să fim serioşi! Cele mai multe dezvăluiri de ultimă oră nu se obţin prin demersuri jurnalistice, se primesc pur şi simplu în plic. Jurnalistul e poştaşul care duce scrisoarea la destinaţie. Şi dacă trebuie, adaugă din credibilitatea sa pentru a da mesajului puţin parfum deontologic.

Credibilitatea jurnaliştilor dintr-o organizaţie determină capacitatea acesteia de a influenţa opinia publică şi deci statutul de putere în stat. Iar codul deontologic al jurnalistului este setul de reguli de bună purtare care fac din reprezentanţii organizaţiei parteneri acceptabili pentru celelalte 3 puteri în stat. Iar regulile pot fi desigur incălcate, doar că acest lucru e decis de organizaţie şi nu de individ.

Aşadar e Mircea Badea jurnalist? Nu, aşa cum nu sunt nici eu şi nici milioane de alţi blogger-i care-şi fac publice gândurile şi ideile. Jurnalistul e creator, organizator şi distribuitor de informaţie la scară industrială. Să-l lăsăm cu problemele lui globale. Mie îmi place anonimitatea publică a blogger-ului. Şi îmi place că pot să mă opresc acum pentru că nu mai am chef să scriu. Poate mâine nu o sa mai fiu de acord cu ce am scris. Nu contează, a fost un exerciţiu bun. Iar cine citeşte ar face bine să gândească puţin, nu să ia de bun totul. Eu sunt doar un nonjurnalist şi nu respect deontologia.