Cunosc un avocat care nu prea vrea să-şi practice meseria pentru că nu-i place sistemul în care a intrat. Acum câteva zile am întâlnit un judecător care avea aceeaşi problemă. S-a cam săturat de sistemul juridic românesc şi ar pleca dacă ar avea alte variante. Şi mă întreb de ce ar vrea un judecator sau avocat să părăsească, chiar şi la nivel de intenţie, un sistem în care se intră atât de greu? Un sistem care oferă un statut social, prestigiu, în care lucrezi cu oameni şi cu principii, unde se poate câştiga bine.
Avocatul spune că lumea în care se învârte e o junglă în care trebuie să faci orice, inclusiv să minţi, pentru a atrage clienţi şi a avea succes. Da, dar ce altceva înseamnă o meserie liberală decât competiţie directă, concurenţă, cerere şi ofertă. Iar pentru un avocat minciuna, spusă sau susţinută, cam face parte din fişa postului, trebuie să fi naiv să nu şti asta de la început.
Judecătorul, pe de altă parte, susţine că satisfacţiile profesionale sunt limitate, e multă muncă de rutină, un număr foarte mare de dosare de soluţionat, birocraţie. Are dreptate, însă poate nu ştie că astfel de probleme apar în mod frecvent în majoritatea profesiilor. Doar un idealist ar avea probleme serioase din cauza lor.
Adevărata problemă pare să fie senzaţia de murdărire pe care o încerci în interiorul unui sistem în care se deversează toate gunoaiele relaţiilor umane: resturi de ură, minciuni puturoase, bucăţi de răutate, lăcomie putredă. Un sistem care, peste toate acestea, poartă eticheta corupţiei generalizate.
Nu cred că toţi oamenii din justiţie sunt corupţi. Ba chiar sunt sigur că majoritatea sunt oneşti, măcar atunci când intră în sistem. Mai târziu sigur că încep să aibă anumite dileme. Spre exemplu avocatul trebuie să decidă dacă acceptă un caz, cu onorariul aferent, chiar dacă ştie din start că e pierdut sau informează potenţialul client şi se mulţumeşte cu plata unei consultaţii. Judecătorul are şi el cel puţin o dilemă: într-un sistem bazat pe legi proaste sau contradictorii, e mai bine să dai soluţii bazate pe litera legii sau să încerci să faci dreptate conform conştiinţei tale chiar dacă probele sunt discutabile. Dileme morale, mai mici sau mai mari. Până la urmă te poţi descurca cu ele.
Mai greu e să lupţi cu factorul uman în interiorul unui sistem care, deşi construit pe principii clare, este mai mult decât oricare altul supus influenţelor acestuia. Justiţia lucrează cu oameni. Justiţia e o putere, iar puterea corupe. Sub masca corupţiei se ascunde incompetenţa, iar împreună duc inevitabil la apariţia hazardului şi nesiguranţei. Este terenul perfect pentru apariţia soluţiilor particulare, unice şi salvatoare – exact ceea urmăresc profitorii sistemului, fie ei avocaţi, judecători sau alţii, din interior sau exterior. Pentru că posibilitatea (uneori cu rang de certitudine) a “rezolvărilor” de natură specială vine perfect în întâmpinarea duplicităţii justiţiabilului român care mult prea des doreşte pentru el o soluţie favorabilă în pofida adevărului şi dreptăţii deşi în oricare alt caz ar critica nedreptatea sistemului.
De câte ori un client “amărât”, după ce a aflat de la avocaţi oneşti că nu are şanse să câştige pentru că nu are dreptate, s-a dus şi a dat foarte mulţi bani avocatului care i-a promis “rezolvarea” cazului? De câte ori un judecător s-a aflat faţă în faţă cu două părţi total neinteresate de adevăr, ci doar de un avantaj material mai mare, de răzbunare sau impunerea unor condiţii prin forţa justiţiei?
Şi atunci dilemele morale încep să dispară odată cu idealurile de dreptate, lăsând loc unui gust amar şi unei dorinţe, aproape niciodată îndeplinite, de a ieşi din sistem. Sau devii pragmatic şi nu-ţi mai pasă, iar de îndată ce conştiinţa nu mai e o problemă, tentaţia îmbogăţirii te aşteaptă răbdătoare la uşa biroului.
Un sistem juridic este reflexia societăţii în oglinda principiilor de drept. Inteligenţa cu care elaborăm legile ne arată cât am înţeles din acele principii, iar aplicare legilor în practică ne dezvăluie pur şi simplu caracterul. Iar în societatea românească, după cum se vede, e o acută lipsă şi de inteligenţă, şi de caracter.
Reforma morală a justiţiei e o tâmpenie cu iz electoral, exact ca şi reforma morală a clasei politice. Nu există decât reforme administrative. Morala unui sistem sau a unei clase este morala societăţii în care au luat naştere. Iar o reformă morală a societăţii româneşti în ansamblu ar fi doar varianta laică a “mântuirii neamului”. Un nonsens.
Cred sincer că judecătorul ar putea da soluţii corecte, că avocatul ne-ar putea ajuta să ne punem solicitările în acord cu legea, totul e să începem şi noi, milioanele de justiţiabili, să cerem nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce e drept şi cinstit. E cam greu, nu?
Completat sub: Consumabile | Tagged: avocat, judecător, justiţie, sistem
