Există un timp

Există un timp pentru citit. Pentru mine el a început atunci când uriaşii din jurul meu, tata şi mama, ocupaţi să păzească uşa care dădea spre lumea reală, au uitat deschis geamul către tărîmul poveştilor. Iar fiecare poveste deschidea o lume nouă, colorată şi vie, în care mă aruncam cu nerăbdare şi mă întorceam plin de emoţii doar pentru a pleca din nou, marinar singuratic navigând pe oceanul imaginaţiei. Şi încet încet am început să cred că lumea din jur e prea mică, că trebuie să mai fie ceva dincolo de ea, iar setea de cunoaştere nu a mai putut fi potolită.

Există un timp pentru gândit. Nu ştiu când a venit. La un moment dat mi-am dat seama că nu mai am răbdare să citesc o carte întreagă. Luam altă carte, apoi alta şi alta, dar nimic nu mai părea interesant. Căutam răspunsuri la întrebări pe care nici nu ştiam să le rostesc, experienţele altora nu mai erau de ajuns. M-am trezit într-un târziu din visul cărţilor în lumea pe care de fapt o căutam, în lumea reală. Am privit în jur, la pietre, la frunze, la fluturi şi toate au căpătat greutate, au devenit prezenţe vii pe scena unde fusesem unicul actor până atunci. Existam în lume, lumea exista în mine şi dintr-odată erau atâtea lucruri importante la care trebuia să mă gândesc.

Există un timp pentru scris. Ştiam că va veni, aşteptam doar să se împlinească sorocul şi să apară semnele. Când ideile se zbat să capete formă, când gândurile nu mai au loc în minte, când vîrtejuri de cuvinte se iscă din senin. M-am hotărât aşadar să scot cuvintele afară, să le pun unele peste altele ca nişte cărămizi şi să le lipesc cu puţin suflet, încercând să construiesc o scară. Nu sunt sigur de ce. Îmi imaginez că, atunci când va fi gata, voi arunca restul, voi arunca trecutul şi viitorul şi din vârful acelei scări voi sării în abis, sperând că lumea se va întoarce cu capul în jos, iar eu mă voi trezi păşind pe cer. Că voi merge printre stele, voi ridica câte una de jos să-i admir strălucirea, apoi o voi aşeza cu grijă la loc înţelegându-i rostul. Şi voi merge mai departe, tot mai departe, spre răsăritul spiritului meu.

Uneori îmi voi aduce aminte că există şi un timp pentru vorbit. Atunci mă voi opri puţin din mers încercând să spun pe unde am fost, ce am văzut, ce am simţit. Şi chiar dacă nimeni nu va înţelege, eu voi continua să povestesc. Poate, cândva, un copil va auzi poveştile şi va începe să creadă că lumea din jur e prea mică, că mai e ceva dincolo de ea.